Ochiul Critic

Inca de cand eram mic ma plimbam prin centrul orasului si vedeam foarte multe cladiri vechi, de cele mai multe ori parasite, cu geamuri sparte sau acoperite cu scanduri, darapanate, invadate de soareci, sobolani, caini, pisici si altele. Deasemenea nu puteam sa inteleg de ce cineva a vrut sa numeasca acest oras aglomerat, plin de gunoaie, neingrijit si poate ,intr-un anumit fel, uitat de cei care-i calca strazile, "Micul Paris". Dar am inceput sa ma gandesc, sa-i intreb pe cei mai in varsta decat mine si mi-am dat seama ca nu cu mult timp in urma, cativa zeci de ani, orasul era cu totul si cu totul altceva. Ganditi-va ca blocurile din care probabil cititi asta nu erau nici macar o sclipire in mintea arhitectului care le-a "desenat". Cainii care stau in si pe langa scarile de bloc aveau spatii mult mai deschise si verzi in care sa alerge, unde acum sunt fundatiile cladirilor gri si comuniste. Lumea nu se certa pe locurile de parcare deoarece masinile erau putine si rare.
Sa mergem un pic mai departe in timp, in ceea ce eu consider adevarata perioada de glorie a orasului, devenit intre timp o caricatura a ceea ce a fost, inceputul secolului XX, inainte de razboi. Cele mai inalte cladiri din oras erau bisericile, care erau mult mai multe si mult mai frumoase decat cele de azi. Casele erau frumoase, decorate, pana si cele saracacioase aveau un anumit farmec propriu, care nu-l mai simti in ziua de azi decat poate in vreun sat uitat de timp prin Moldova sau Transilvania(despre asta alta data). Oamenii aveau mult mai putine griji, pentru ca in principal viata era mai simpla dar nu mai usoara. Eu cred ca Bucurestiul nu era un oras atat de impersonal precum este azi, desi pentru asta avem o parte de vina si noi, locuitorii. Existau magazine locale, apartinand unor familii de generatii la care veneau familii de generatii sa-si cumpere carne proaspata, branzeturi sau altele. Fructele proaspete erau aduse de tarani la targuri in cosuri impretite cu caruta si nu in cutii din Turcia cu camioanele. Lumea venea saptamanal la targuri cu produse diverse din toate colturile tarii, nu ca acum cand lumea se duce la Carrefour sa gaseasca produse din toate colturile lumii, de obicei de calitate indoielnica si pret umflat. Negocierea era o a doua natura a oamenilor in timp ce azi daca ai incerca sa faci asa ceva la piata te-ai alege doar cu cateva injuraturi.
Acum sa trec la ceva poate mai interesant: obiectele. Ador lucrurile pentru producerea carora s-a depus mult efort, cu atat mai mult daca este manual. Nu stiu cati dintre voi au avut ocazia sa vada sau sa manuiasca obiecte de la inceputul secolului trecut dar pot sa va spun ca, cel putin pentru mine, au un je ne sais quoi care le face sa creasca in ochii mei. Un fier de calcat cu carbuni are mult mai multe povesti necunoscute in spatele sau decat cel de plastic din debara. Ador faptul ca multe dintre obiecte erau decorate cu tot felul de motive si desene, de la desene simple pana la adevarate opere de arta. Tind sa cred ca poate aceste obiecte pe care de obicei le ignoram aveau o mai mare insemnatate pentru proprietar sau pentru cel care l-a creat. Si asa am ajuns si la mestesugari si cei care ofereau servicii, care poate aveau un pic de mandrie in munca lor si nu cum este azi filozofia: nu conteaza cum, repede sa fie.
Unde a disparut acest Bucuresti? Ironia este ca nu a disparut, ci a fost lasat sa se erodeze incet astfel incat cladiri noi si profitabile sa ia locul vechilor monumente istorice. Daca ati mai fost prin centru, pe Lipscani, veti intelege ce va spun. Exista un proiect de reabilitare a centrului istoric, dar ce sa mai reabilitezi cand ai lasat timp de ani de zile istoria sa se piarda?
Centrul este sufletul, slabit de trecerea timpului, dar cu mult mai viu decat cutiile de beton de la periferie.